wor(l)dissimo

Cativa metri mai incolo ne frecam si mai si la ochi - pe o cladire in dreapta noastra scria foarte clar: Republica Kosovo.

In stanga venise un politist de la vama kosovara sa ne explice, cu un zambet larg si intr-o engleza impecabila, ca trebuie sa luam asigurarea pentru spatiul in care tocmai intram.

50 de euro. Credeam ca am inteles gresit, da' dl mai putin amabil de la asigurari ne-a facut sa pricepem rapid ca daca voiam sa mergem mai departe, trebuia sa scoatem banii.

Putin mai incolo, ne-am intalnit din nou cu acelasi politist. Acelasi zambet larg, aceeasi amabilitate. Saracu', cred ca nici nu-si dadea seama cat de "non-standard" era comportamentul lui pentru tagma vamesilor!

Dupa un somn scurt, intrerupt de un paznic timid care se plimbase pe langa masina pana ne-am trezit, undeva spre 6 dimineata, am pornit sa descoperim republica, oarecum virgina, Kosovo.

Primele imagini ne-au pus intr-o dinamica destul de interesanta. Drumul parea ca se termina undeva in dansul ciudat al noptii cu ziua ce promitea sa fie cu totul diferita de ce traisem pana atunci. Case cu caramida rosie, departe de a fi finalizate, utilaje agricole si autovehicule coborate din negura vremurilor, totul mirosea a pustiu.

Destul de tarziu, undeva prin Pristina am vazut primii oameni pe strada. Oameni normali. Senini, firesti, preocupati de grijile zilnice. Fara sa priveasca in urma cu teama, zambind, interactionand natural unii cu altii.

Pristina pare sa fie un spatiu unde traditia si conservatorismul par sa pierda teren pe zi ce trece. Pe langa cladirile masive, construite in stil comunist, vezi cu usurinta tarabele cu produse contrafacute, porumb copt, floricele de porumb si, nu in ultimul rand, oamenii. Veseli, prietenosi si mult prea galagiosi.

Vezi la tot pasul femeile frumoase, cu haine delicat asortate, barbati cu lanturi mari de aur si ceasuri scumpe, copii care isi dau coate si se imping amuzati jucandu-se ceva ce seamana a hotii si vardistii.

Pe strada principala, dedicata promenadei de seara, ii vezi pe toti impartasind intamplarile de peste zi. Chiar si la 10 seara strada este plin de localnici. Vorbesc galagios, se pupa cu foc cand se intalnesc, rad cu pofta la glumele prietenilor.

Nimic nu pare sa aminteasca de ce a fost candva acolo.

Undeva in centru observi o cladire impresionanta: Scoala Americana. Vis-a-vis, un spatiu destul de generos cu garduri si porti inalte pazit de oameni cu priviri care nu invita la taina sub nicio forma. Pare sa fie cartierul lor si doar al lor. Ai voie sa mergi pe trotuarul din fata, dar nimic mai mult.

Cum ai iesit din oras peisajul si actorii se schimba. Aici un tanc cu insemnele KFOR, dincolo un 4x4 intesat cu soldati sau chiar trupe intregi cu steagurile tarilor din care vin marsaluind in vreo actiune de instruire.

Ca turist, am privit-o ca pe pe o experienta unica, cu toate emotiile date de kestii pe care le traiesti poate o data in viata. Localnicii, insa, pareau ca nici nu-i observa.

Pare ca totul este linistit si sub control.

Jandarmii romani pe care i-am intalnit cand ne-am intors la granita cu Serbia spuneau, insa, ca in Mitrovica, fara a fi neaparat manifestata, se simte o anumita tensiune intre albanezi si sarbi.

Nu au intrat in mai multe amanunte.

Erau prea fericiti sa intalneasca romani de-ai lor. Si de o parte, si de alta aveam gurile cu zambete largi, vorbeam nimicuri parca doar sa ne auzim vorbind limba romana. Parea sa ne cunostem din totodeauna, desi ne intalneam pentru prima (nu neaparat si ultima) data.

iulie 2009